Această istorioară a început în anul de schimbări radicale pentru ţara sovetică – 1953, într-un sătuc rusesc Alexandrovca, perdut printere pădurile Rusiei centrale din regiunea Samara.
În şcoala de 7 ani, amplasată în fostul conac al unui chiabur rus, se sărbătorea sosirea Anului Nou. Picul sărbtoarei a fost înmânarea cadourilor elevilor din clasa-ntâia, printer care mă aflam şi Eu. Trebuie de amintit că aceasta era prima sărbătoare cu înmânarea cadourilor de după distrugătorul război şi straşnica foame, pentru cei dim clasele începătoare. Arînjîndu-ne pe scenă ne-au înmînat cadouri în pachete mari din hârtie galbenă şi groasă pe care Noi momental le-am examinat la conţinut.
Cadourile pe timpurele acelea erau înpărăteşti, bomboane de diferite culori ,,cireşele”şi ,,pernuţe”, cinci pesemeţi din secară presăraţi cu zăhar, două merişoare, un sfert de pîine şi la fundul pachetului cinci nuci.
Ce sunt nucile Eu pe timpul cela ştiam, mahalagiul nostru bunelul Alexandru, moş Sandu (aşa ne-a spus ca să-l numim), moldovan, aruncat de soartă în meleagurile celea ne povestea despre ţara - Moldova, unde peste tot cresc asemenea fructe fermecătoare. Cunoscând situaţia ,,frăţiei” şcolare, eram conştient că pachetul îmi aparţine până la sfârşitul careului, elevii din clasele superioare totul vor înpărţi între ei, de acea nucile le-am ascuns în sân.
Îndată după careu, abea de mai puteam trece peste nămeţii mari de zăpadă, am alergat la căsuţa lui moş Sandu. Bunelul, fiind bun de natura lui, nu sa supărat de vizita mea aşa târzie. A examinat nucile şi la iniţiativa Mea de ale sămăna în prmăvară ca să formăm o livadă de nuci sa atârnat scheptic, gerurile ajung la -40 grade C, nici stejarul nu creşte, simbol apropiat al nucului.
Totuşi în luna lui faur când mama sămăna sămânţa de varză pentru răsadă în ladă, pe privazul ferestrei, alături am aranjat o lădiţă cu nuci. Nucile nici în ruptul capului nu vroeau să încolţască, chear şi atunci când varza mamei era verde, lada mea nu dădea semne de veaţă. Scârba mea era fără margine, am început să învăţ mai rău, luam lada noaptea cu mine lângă sobă şi mama perzîndu-şi răbdarea, mea promis că le va arunca afară la ger, dacă mai primesc încă o notă de trei.
Şi ea-tă într-o bună zi de primăvară la început de mai, când sau epuizat toate speranţele, în ladă au răsărit trei mici şi grosuţe mlădiţe de-o frumuseţe neexpusă. Fericirea mea nu avea margini. Mlădiţele de nuc creşteau şi se dezvoltau bine la care în casa noastră oaspeţii erau permanent care se mirau de cele văzute. Buneii, la o cană două de bragă pregătită de mama care era o mare meşteriţă, dădeau din cap, spunând că este o aventură şi nare nici un viitor în schimb moş Sandu a confirmat, vei fi tu Colea agronom. La sfârşitul lunii mai, sub dirijarea bunelului Alexandru, în faţa casei la cel mai însorit loc, am adus mult pămînt de pădure şi am format un răzor unde demonstrativ am plantat mlădiţele de nuc în sol.
Replantarea a trecut fără nici o perdere şi foarte bine sau ancorat în sol ca datorită îngrijirei cu dragoste şi din suflet până în toamnă au atins jumătate din înălţimea mea de pe atunci, aproximativ o jumătate de metru. Peste iarnă pomuşorii au fost acoperiţi cu crengi fine şi călduroase de molid şi rumeguş de lemn şi toată iarnă am retrăit cum vor trece prin gerurile ruseşti. În primăvară cum sa încălzit am înlăturat rumeguşul şi crengele ce au protejat prima mea operă în pomicultură, nucuşorii uniform au pornit în creştere ca până toamnă să întreacă înălţimea mea. În toamna anului 1955, având practică de pregătire către iarnă, ,,sarcofagul” sa primit un puternic protejator pentru ernarea pomilor de nuc, care aşa şi au făcut şi în primăvară sau pornit unit în vegetaţie. Vara anului 1956 a fost ultima vară a mea în Rusia. Familia trece cu traiul în Moldova. Mama înpacheta vazoanele cu flori şi alte lucruri de prima necesitate, iar eu mă uitam cum să înpachetez puieţii mei dragi, să plec fără ei eu nu vroiam nici în ruptul capului. În urmă tatăl a devenit neînduplicat nu aveam loc pentru lucruri de prima necesitate. Sa hotărât ca pomii să rămână în protejarea bunelului Alexandru, care ma liniştit că va avea grijă de ei şi spunând că în Moldova nucii cresc peste tot, cum aici cresc molizii.
Am plecat într-o dimineaţă de octombrie, din cer cădeau fulgi de nea, prevestire că vine iarna, eu mi-am luat rămas bun de la prietenii mei, de la nuci care ajunsese la o înălţime mai mare de 1,5 metri. Sub urletele noastre copilăreşti unite maşina sa rupt din loc, pomii mei clătinându-se în bătaea vântului rece fluturau din ramuri luîndu-şi rămas bun de la mine.
Aceasta a fost soarta ca primii mei nuci să rămîna departe acolo în Rusia, în sătucul Alexandrovca, regiunea Samara, dar dragostea şi demnitatea faţă de nuc să rămâmă pe veci.
După 25 de ani.
În Moldova am trăit şi făcut şcoală în orăşelul Râşcani, terminând 7 clase, apoi colegiul-tehnic din Tiraspol, după porunca lui moş Sandu am devenit agronom. Toţi aceşti ani la întâlnirea cu nucul, care la noi în Moldova creşte peste tot, îmi aminteam de acea zi de octombrie 1956 când sărmanii mei nuci au rămas orfani şi fluturau di crenguţele lor firave. În 1974, timp ce îmi făceam studiile la Institutul Agricol din Chişinău, am făcut cunoştinţă cu colaboratorul ştiinţific, doctor în ştiinţe agricole, Ţurcanu Ion Petru, care ma ajutat ca să implmentez dorinţele mele dragi faţă de nuc pe pământ în ramura ştiinţei. Ca şi acum atunci ştiinţa nu dispunea de surse financiare în de ajuns pentru expermentare şi întroducerea soiurilor noi de pomi, mai ales de nuc. Devenind în 1977 preşedintele colhozului în numele lui Frunze, prima ce am făcut am încheat contract cu Institutul de Pomicultură pentru organizarea şi dezvoltarea pe baza ştiinţei a pepinierei pomicole de nuci în gospodărie. În baza procesului tehnologic sa inclus metoda de altoire înaintată de Ţurcanu Ion Petru, altoirea la masă în ramură detaşată în timp de iarnă cu stratificarea şi călirea materialului altoit de nuc. La prima companie de altoire sa folosit altoi din sectorul plantaţiei – mamă din colecţia institutului. Şi eară soartă îşi face mendrele sale, din colhozul ce se pusese pe picoare, pe mine, cum era pe atunci, am fost îndreptat la întărirea colhozului Boris Glavan din comuna Starâi Albineţ, raionul Făţeşti. De a refuza sau nu pleca era imposibil. Partidul a spus şi gata. Unica condiţie ce a fost acceptată de către conducerea de atunci ca să treacă programul nou de dezvoltare a nucului în gospodăria dată. Pentru ce am fost mulţumit.
Faţă de anul 1956, Eu am trecut cu tot cu ,,zestre”, cu mine au sosit lăzile cu altoirile stratificate de nuc, care în mai 1980 au fost plantaţi în grădina de colecţie din comuna Starâi Albineţ. Ar fi pe nedrept să spun că în toţi aceşti ani fiind ocupat de funcţiile de bază să uit de căutările a noi forme de nuc. Mereu eram în căutarea noilor forme cu fructe mari şi roditoare, alegeam crenguţe de altoi şi altoiam plantând în fâşii de protecţie unde puteam în comparaţie cu alţi pomi să apreciez calităţile noilor soiuri alese de Mine pentru a fi întroduse în fondul ştiinţific al ţării.
În septembrie 1980 a apărut necesitatea de a repara drumul către sătucul Musteaţa şi tot odată de a construi două heleşteuri. Tehnica necesară, conform diplomaţiei ,,colhoznice”, am hotărât să împrumutăm de la constructorii de drumuri unionale de pe atunci Brest-Odesa. Şi eată la sfârşitul lui septembrie lăsând baltă lucrările de toate zilele am plecat pentru a face cunoştinţă cu maestrul de construcţii al drumurilor de naţionalitate fiind belarus, este clar că se putea de înţăles. Lîngă satul Mărăndeni mi sa lămurit că pe maestru îl pot găsi pe traseu în direcţia Chişcărenilor, unde el cu miliţianul de sector şi preşedintele sovetului sătesc, se stăruie să-l înduplece pe un bunel ca să permită de a petrece lucrările de construcţie prin viea pe care o deţinea. Călătoria în direcţia indicată era anevoioasă, chear şi UAZ-ul ceda în faţa gropilor lăsate de tehnică grea de construcţie a drumurilor. Dimensiunele lucrărilor erau impunătoare, deluşoare nivelate şi vâlcele astupate, parese a trecut monstrul din poveste. Peste tot se lucra din toi, şoferul abea de se putea feri de BELAZ-urile grele şi altă tehnică grea şi să număr gropile ce le simţeam cu coloana vertebrală care nu demult fusese frântă. A început să-mi pară rău de aventra pe care am pornito, când în zare am observat o insulă mai ridicată de pământ şi pe ea un nuc falnic de o frumuseţe nedescrisă încojurat de vie cu o colibă amenajată la gura cărea stătea ca un vultur un bătrânel sprijinindu-se în dârja şi tăcut ascultă declaraţiile preşedintele sovetului sătesc.
În viziunea mea stătea un nuc gigantic ocupând aproape 1/3 din suprafaţa terenului de 26 ari. Coroana ocupa în întregime lăţimea terenului de aproximativ 25-27 metri şi cam de aceaş înălţime. Coroana era de o formă, nici sfercă, nici piramidală, dar cubică. Crengele lungi şi elastice atârnau până la pământ legănânduse la boarea vântului de toamnă şi se asemăna cu o iovă plângătoare. Frunzele lungi cu frunzuliţe de un verde deschis, lucitoare de parcă erau date cu lac. Sub pom erau câteva grămăgioare de nuci, de o mărime impunătoare, de o formă oval-alungită, de o culoare albă de parcă erau presărate cu făină de grâu. Eu pe nevrute am stricat o nucă şi în palma mea a apărut un miez plin şi sănătos de culoarea paiului ceva ce ma uimit şi a trezit ceva în suflet.
În tăcere cu pasul măsuram dimensiunile proecţia coroanei, număram mogiliţele de nuci apreciind roada, alături bolmojau membrii comisiei înblînzindul pe bunel, dar în capul meu se măcinau gândurile, eată copacul visului meu şi tot odată el este cerut perderei. Gigantul avea mai mult de 200 ani a supraveţuit zeci de stăpâni şi iată acum i se hotărăşte soarta câte ceasuri sau zile au mai rămas de veţuit pe acest pământ.
Eu mam apropiat de cei ce discutau aprig, bunelul Tofan sau Trifan, cum la numit miliţianul de sector, demonstra, că la ţarul Nicolae, tatăl său vindea nuci de pe acest pom la Moscova, cu românii la trecerea peste Prut, lângă satul românesc Bivolari bişniţarii se băteau pentru nucile acestui pom. Închipuiţivă situaţia mea, pomul va fi defrişat, drumul chestiune de stat, bunelul cu furca în mână împotriva tehnicii şi birocrţiei puternice nu va rezista, dar aşa uşor să mă despart de visul viitorului meu nu vroiam. Am invitat maestrul de construcţii la o parte şi lam întrebat dacă poate să reţie defrişarea pomului până când se vor lemnifica lăstarii ca să fie buni pentru altoire. El ma privit ca pe un duşman de prima categorie şi a răsuflat din greu, a fost bunelul, şi na a venit şi preşedintele de colhoz apoi a spus că poate aştepta până la începutul lui noiembrie. Mam apropiat de pălăvrăgitori şi am spus da nucul întradevăr este unic, că nam mai văzut aşa ceva nici odată şi ca săl distrugem este o crimă ce nu face faţă nici la un gospodar, promiţândule că-l voi înmulţi, proteja şi păstra.
Cuvântul preşedintelui de colhoz de pe timpurile celea costa ceva, am înduplecat comisia să mai reţină pe un timp defrişarea pomului, însă bunelul o ţinea pe a lui, se va culca înaintea tehnicii dar nu va da ca să defrişrze pomul. Şoferul a tras o fugă până la dughenă. Bunelul, puţin gândindu-se nea poftit în coliba lui, a scos din fân un şip cu vin tânăr, o bucată de pîine de casă, a tăiat un arbuz, a adus o căldăruşă de nuci de la nucul cu pricina şi nea dorit poftă bună, aşa este primit la moldoveni pentru a linişti spiritele. Gustările bunelului au fost aşa de binevoite că cele de magazin au rămas ne atinse. Ne am scimbat cu numerele de telefoane cu maestrul de construcţii şi am convenit cum să acţionăm şi pe aici fosta drumul.
Prima încercare.
Aşa era mai bine şi mai asigurat, nu vroeam să mai risc. Este de ajuns. Păstrându-se bine în frigider lăstarii în luna martie am altoit 47 de bucăţi, dar toate condiţiile prin care au trecut până la păstrare au făcut să se prindă numai trei. În primăvara anului 1981 pomii altoiţi au fost plantaţi în livada de colecţia alături de clădirea cârmuirii colhozului. Sau ancorat bine şi din nou în veaţa de toate zilele a preşedintelui de colhoz nucul a trecut pe planul doi.
Următoarea întâlnire cu nucii a avut loc în septembrie 1987, se poate spune din iniţiativa lor, dar a fost aşa. Adunarea consiliului cârmuirei colhzului trebuiea să se înceapă la orele 15-00, având răgaz o jumătate de oră, pe dea dreptul prin livada cu nuci plecam acasă să pun drept inimă ceva. Bătea vântul şi crengele a trei pomi crescând în apropiere se balansau nu ca la ceilalţi pomi eu am încetinit din pas şi am înţepenit ca trăsnit de săgeata fulgerului, memoria momental ma readus la acea zi cu vînt din septembrie 1980, condamnarea gigantului, fluturând cu crengele sale puternice şi elastice chemând de al salva pe dânsul şi pe bunelul Trifan.
Crengele tripleţilor de şapte ani erau acoperite cu fructe pe toată lungimea lor, ca cireşele sau vişinile, stăteau aplecate sub greutatea lor, şi parcă îmi spuneau eată şi noi ne luptăm pentru a supraveţui. Pomuşorii aveau un aspect de nerecunoscut până atunci, ma mirat mulţimea de fructe pe toate crenguţele şi în coroană şi numi putem da sama cei aceasta, atunci nici nu ştieam că există fructificare laterală la nuc. Nucile cu culoarea, forma, calitatea, aroma aminteau de acea deservire din acea zi memorială de septembrie în coliba lui Moş Trifan.
Uitând de mâncare am tixit buzunarele cu nuci şi mă gândeam cum se va bucura bunelul Trifan, că favoritul său nu sa perdut cu totul, dar are viitor şi nu unul dar trei. Întorcândumă la consiliul cărmuirei colhozului am petrecut adunarea–fulger şi am plecat în căutarea lui moş Trifan să mă laud că mam ţinut de cuvânt. Ciobanul ce păştea o turmă mică de oi pe locul viei lui moş Trifan ma informat că bunelul a început a bea şi a decedat în acelaş an, nu cu mult a trăit faţă de favoritul său.
Colectarea roadelor muncii de un an în 1980 a fost foarte dificilă şi eu fiind încadrat în ea cu tot cu cap am dat uitării de întâlnirea ce a avut loc la construcţia traseului de lângă Chişcăreni, ca la sfârşitul lui noembrie să primesc un telefon unde mi se spunea de defrişarea unui nuc. În memorie momental au apărut evenimentele petrecute acum 2 luni de zile, defrişarea unui nuc de toată frumuseţea, despre stăpânul cu câtă râvnă îl proteja şi de promisiunele făcute. Lăsând toate treburile la o parte mam îndreptat spre locul cu pricina. Ajuns la locl dat nu-mi venea a crede, în loc de vie era o pantă bine nivelată iar nucul mai bine spus ceea ce arămas din el a fost împins în afara zonei de construcţie a traseului, şarpantele puternic dezvoltate au fost frânte mişeleşte, trunchiul cu un diametru mai mare de un metru era decojit şi zăcea fără nici un semn de veaţă ca un haiduc căzut pe câmpul de luptă. Apropiindu-mă lam observat pe bunelul Trifan care stătea în genunchi aplecat asupra trunchiului şi plângea. Era băut dea binelea. Văzândumă pe mine a dat din mână a lehamte, ai întârzieat tu preşedinte, alaltaeri lau defrişat, lau dat la foc, dar nul pot tăea mie milă şi apoi este păcat de la dumnezeu. Eu priveam la gigantul ce zăcea trântit la pământ fără milă. Astai veaţa. Timp de 24 ore a sfârşitului de noembrie şi timp cu ceaţă ce cernea mărunt, lăstarii nau dovedit să se dishidrateze şi la mijlocul coroanei printre crengele nevătămate am ales şi colectat câţiva lăstari pentru altoi, acoperindui cu un sac de pânză umedă.
Bunelul Trifan, urmărindumă ce fac şi cum procedez, sa sculat în picioare şi mângâind lăstarii ma bine cuvântat – Doamne ajutăl. Maşina sa rupt din loc El a ridicat mâna şi luându-şi rămas bun mă binecuvînta pe mine şi aşa până când UAZ-ul sa ascuns după cotitura dealului.
În drum spre Albineţ, liniştindumă puţin, mi-am dat sama că puteam să pierd o aşa şansă de avea în genofondul nucului un aşa exemplar de raritet şi mam jurat ca să urmăresc până la urmă soarta poml lui Trifan, anume aşa am hotărât să numesc nucul acela pentru totdeauna.
Lăstarii fără de preţ, înpotriva voinţei soţiei au fost puşi la păstrare în frigiderul de acasă.
Încercarea cu gerul şi restructurarea.
Bucuria adusă de tripleţii unicali de nuc a fost acoperită de o pâclă neagră de informaţia plecării lui Moş Trifan în lumea celor drepţi. În suflet a rămas o vină de cele petrecute pentru toată veaţa.
Printre altele ca toate republicile Uniunii şi Moldova a început schimbările fatale de eşire. Gorbaciov a distrus cea mai puternică Uniune din lume. Toţi tremurau fără nici o orientare morală cu frica ce va aduce ziua de mâine. A devenit actuală ponosirea istoriei părinţilor şi a buneilor noştri. Mulţi făceau bani pe aceasta, cu ce nu mă puteam înpăca şi am fost nevoit să schimb fotoliul de preşedinte de colhoz pe arendator.
Veaţa a devenit insuportabilă. Singur să eşi din această mocirlă de bătăi de joc şi ameninţări era foarte greu. Cu încă patru colegi de breaslă am luat în arendă 5 ha de pământ arabil în satul Rediu de Sus şi am început să-mi făuresc veaţa din nou. Toată ştiinţa, toate experienţile am fost nevoit să le las baltă şi nuci a câta oră rămân orfani. Să mă interesez sau să le trag atenţia, era imposibil, se putea termina fatal pentru ei. Îi vizitam pe ascuns din an în an mă miram de dizvoltarea, roade bogate de fiecare an nici urme de atacări de vătămători, boli sau ger.
Aşa sa prelungit până în anul fatal 1996, când plantaţiile de nuc din Moldova au trecut prin încercarea frigurilor siberiene. La termometrul meu de afară trei nopţi a fost mai jos de -34 grade C.
În primăvară livada de nuci arăta mai rău de cum se poate. Soiul bulgar Şeinovo şi uzbecul Ideal au îngheţat conplect şi sistemul radicular. Soiurile lui Ţurcanu au ernat mai binişor. La soiurile Cişinău, Corjeuţi, Schinoasa şi Costiujeni au suferit de pe urma gerului parţial lăstarii de un an şi chear în acelaş an au fructifict puţin. Închipuiţivă cu ce inimă mă duceam eu la tripleţii mei. Eu vedeam gigantul de 200 de ani trecut prin diferite încercări aduse de natură şi om, dar la văzul lvezii îngheţate optimizmul dispărea. Tripleţii îi vedeam de departe, macăr că crengile pomilor îngheţaţi îi acopereau, dar pe fonul lor arătau şi mai bine şi mai viguroşi şi mai sănătoşi şi mai verzi şi mai vii. Nucii lui moş Trifan arătau făimoşi fără urme de îngheţ şi aveau semne bune de fructificare.
Nenorocirea nu vine nici odată singură ,, liderul” nou al companiei era departe de cunoaşterea nucului şi nu a dorit să restabilească livada-mamă dupa tragicul ger a hotărât să defrişeze livada şi să o împartă între cotaşi. Toată stăruinţa mea de a stopa nemărginirile au eşuat, lucrările de distrugere continuau cu paşi giganţi. Am aflat pe acui cote sunt pomii mei şi pentru o plată mizeră am ajunc la înţălegerea de a nui defrişa până în luna iulie, când lăstarii vor fi buni pentru altoire în ,, fluier sau semifluier”. Din start mergea totul bine, dar la sfârşitul lunii mai pe aria de 10 ha au rămas numai ai mei tri nuci ce încurcau prelucrarea terenului agricol în total.
A trea încercare, dar nu ultima.
Liderul ce luase terenul era departe de sentimentele mele faţă de nuc el a presat asupra cotaşilor şi întro dimineaţă a unei zile la început de iunie în câmp a rîmas numai un pom din trei. De a tărăgana nu mai aveam timp, ca şi în anul 1980 în faţa mea a fost pusă întrebarea acum sau nici odată. Înjurând şi scuipând am colectat o sumedenie de lăstăraşi firavi şi ne maturizaţi biologic pentru altoire, dar ce trebuiea să fac? În aceaşi zi am altoit pe crengile pomilor de cinci ani dea lungul drumului de pe lânga casa mea din satul Rediu de Sus. Fiind un specialist bun cu un bagaj bogat de cunoştinţe în ramura dată, înţălegeam că acest lucru nu are nici o speranţă, lăstarii erau verzi şi fărmicioşi. Coaja se desprindea cu greu, alte variante nu existau. Peste 20 de zile presupunerile mele sau adeverit, din mai mult de 50 de altoiri sau prins numai trei şi acelea a pornit în creştere vegetală. Până în toamnă au crescut mai bine de 20 cm şi nu sau lemnificat, biologic nu era gata de ernat. Pentru protejare lăstăraşii biologic nedezvoltaţi au fost înveliţi cu material şi peliculă. Însă primăvara a pornit să vegeteze numai unul ceilalţi doi sau opărit. Cel care a rămas a crescut destul de bine pe pomul de 5 ani şi peste un an ma bucurat cu primele fructe.
Lămurire.
Înţăleptul a spus dacă vrei să ascunzi un lucru atunci punel în văzul tuturor! Dacă aţi avut răbdarea şi timp să citiţi mărturisirele mele, atunci puţin este probabil că veţi pune la îndoială cât de minuţuos am studiat calităţile eşite din comun ale nucului lui moş Trifan însă principala particlaritate a trecut în spate.
Lămurirea a venit la sfârşitul lui septembrie 2009, în timp ce mă pregăteam de Conferinţa Naţionalî a Nucicultorilor. Navigând prin Internet am dat de descrierea soiului american de nuc PĂYN primul oficial înregistrat cu fructificare laterală, formă părintară a soiurilor LARA (PYERAL), FERNOR, FERJAN, FERNEET. Din primele rânduri devine clar cu cine se aseamănă nucul lui Trfan şi de ce în acest timp mi se părea neobişnuit. El se deosebea de ceilalţi copatrioţi ai săi prin fructificare laterală. Fructificarea laterală la specia Juglans regia se întâlneşte destul de rar, pentru specia dată este caracteristică fructificarea terminală pe vârfurile lăstarilor de un an de zile. Se confirmă creşterea de câteva ori a fructelor, devine clară devotarea fantastică a lui moş Trifan faţă de acel nuc gigant, hrănitorul a mai multor generaţii, avînd fructificare laterală asemenea soiului american, uşor rezistă şi la - 30 grade C şi dă roade permanent în anii fără de roadă când nuci sunt puţine şi au preţ.
Ce concluzie am făcut din această istorioară nu atât de simplă, pentru Bine trebuie de luptat. Istoria a păstrat memoria nucilor excelenţi cu părere de rău pe veci dispăruţi. Cronicarii moldoveni descriu că în secolul 16 în judeţul Iaşi creştea un nuc velican ,,nucul lui Ştefan cel Mare”. Dupa descrierile cronicarilor Ştefan cel Mare şi Sfânt în timpul vizitei Moldovei de peste Prut se oprea la acest nuc unde sub coroana sa se adăpostea toată oastea sa de 180 de călăreţi cu tot cu cai!!!
Posibilităţi de a pierde fără urme a ,,Lateralul lui Trifan” au fost mai multe decât săl păstrăm, dar prevederile în momente critice ne dădeau o şansă şi mulţumim Domnului nam scăpato. Astăzi cu mândrie putem spune este primul nuc moldovenesc cu fructificare laterală. În toamna anului 2009 pomul a fost vizitat de către acsacalul nuciculturii din Moldova Domnul Ion ŢURCANU şi ma binecuvântat, - ,,de înmulţit cât mai mult şi de omologat”.
Aceastai sfârşitul istorioarei tragice cu sfârşitul norocos ce a început în 1953.
Сию историю пережил и записал Киктенко Николай Фёдорович.
Тел.+ 37367253017, Молдова, Фалештский р-н, с. Редиу де Сус
E-mail: kiktenko-nats@mail.ru
Web:www.gospodarulrediu.com
Почтовый индекс - 5911
|
