marți, 10 mai 2011

Esarfa cu flori de camp

ESARFA CU FLORI DE CAMP

Despartirea de Floresti s-a intamplat , dar nu ca orice despartire,ci s-a prelungit in etape, am plecat o zi, am revenit, iar am mai plecat; insa atunci cand totul se apropria de final, puntea  dintre mine si Omi se consolida mai mult, insa sa ne supunem legilor pamantesti, ne luam adio cu lacrimi in ochi si  suflet, si de odata Omi imi ofera Esarfa cu flori de camp.
Ca dar de despartire primesc Esarfa cu flori de camp si parfum de Omi.
Plec cu ochii in pamant si plini de lacrimi, de tristete, insa si de preaplinul sentimentelor frumoase primite aici.
             In capatul holului Omi a ramas ca un far  statornic, se uita cu tristete, nu am curaj sa ma intorc, insa plang. Plec cu nasul in Esarfa cu flori de camp , adulmecand parfumul Omi, si asa stau pana ajung la Pitesti.

Privesc de la geamul masinii muntii, adio si voua Bucegi, nu o sa va mai vad in fiecare dimineata, privirile mele nu se vor mai sprijini pe crestele voastre, ce pacat ….imi ofereati atata forta si siguranta, ce voi fi fara voi , desertaciune, modernisme…….
            Am insa  Esarfa cu flori de camp, fiecare floricica, albastra, roz, mov, alba sunt perle pe care Omi le-a sadit in sufletul meu in trei ani, cea albastra reprezinta ochii lui Blue Ciel, inteligenta si tristetea lor (nu i-am cunoscut, insa asa-i cred eu), cea alba, este sinceritatea si stralucirea prieteniei nostre, a clipelor de nepretuit cand stateam la taifas, cele mov sunt analizele noastre  privind faptele noastre, bune si rele iar cele roz imi place sa cred ca prefigureaza viitorul prieteniei noastre, care va dainui cat noi vom fi (suna patetic insa este un lucru adevarat).
            Si lacrimile curg, cu nasul in Esarfa cu flori de camp , insa este un camp bine conturat, toate floricelele sunt bine fixate de o banda bluemarine, sa nu se imprastie,hotarata si tenace sa le tina impreuna, oare ce va fi dincolo de aceasta? Sentimente razlete sau certitudini obtinute cu intelepciune, clipe efemere furate timpului sau seri de taina, toate atinse de aripile fine ale parfumului Omi.
            Cand mi-e dor de Omi, imi pun Esarfa cu flori de camp si foarte tantosa ies sa ma plimb si sunt foarte misterioasa pentru ca nimeni nu stie cat de valoroasa este Esarfa cu flori de camp si parfum de Omi.
            Draga mea esarfa, poarta-ma pe campul tau cu flori catre Omi, sa o simt langa mine, sa ma simta langa ea, sa pot pune capul pe umarul ei, sa pot sa-i zambesc, iar ea sa-mi priveasca ochii si sa-i compare cu ai lui Levi.
Du-ma esarfa in lumea noastra, a lucrurilor frumoase si tainice pe care incercam sa le facem pentru cei care au nevoie, cei care le astepta de la noi.
            Ce fericita sunt ca am Esarfa cu flori de camp si parfum de Omi , este unica, este a mea (spun asta cu putin egoism) este pretioasa ca prietenia mea cu Omi.
Aprilie 2011

vineri, 8 aprilie 2011

Maria Gropii

L-am asteptat in fata portii, pana cand a venit de la magazinul satesc. N-avea mare lucru in traista, o paine si doua portocale, pentru nevasta care-l astepta acasa. De cativa ani, zilele lui se rostuiesc intre grija pentru albinele ce dorm somnul de iarna, sub stupii insirati in livada, si zvacnetul inimii - "ca un peste scapat din apa" - la gandul ca cea care i-a fost alaturi inca de pe cand era doar copil, ar putea pati ceva in absenta lui.




Tata albinelor


Toma Moise Hateganu din satul Florese are optzeci si unu de ani. A lucrat in mina de la Teliuc, mai bine de un sfert din viata lui. Un sfert de viata petrecuta in intuneric, fara lumina, sub pamant. Poate de aceea, el este acum cel care o intelege cel mai bine pe nevasta lui, Maria, care a orbit de cativa ani, traind intr-o vesnica noapte. "Cateodata, cand eram acolo, in fundul pamantului, ma gandeam ca nu poate fi pedeapsa mai mare pe capul unui om, decat aceea sa nu poata sa mai vada. E mare povara sa nu vezi ce se petrece in jurul tau si sa fii silit sa te increzi in alte simturi, nu in ochi. Sa 

vezi cu pipaitul, cu auzul. Era ca o sarbatoare, cand ieseam afara din mina si vedeam cat de frumoasa este lumea. Uitam de tot greul vietii de miner, de sculatul zilnic la ora patru, de drumul pe jos, cale de kilometri, uitam de lupii care ma insoteau cu umbra lor furisata, in noptile de iarna, cand mergeam la lucru. Parca nu mai aveam nici o grija cand ma vedeam iar afara. Cate culori, cate flori, cata lumina a lasat Bunul Dumnezeu pe pamant, pentru ca oamenii sa se poata bucura! Ajungeam acasa, si acolo iar eram linistit si fara griji, caci nevasta mea le rostuia pe toate, si nimeni n-o intrecea la chiverniseala si la gospodareala. O muiere de aur mi-a dat Dumnezeu, o maiastra in toate. Daca ea a avut in grija copiii, casa si campul, cu toate muncile, eu am putut sa ma apuc de albinarit, ca-mi placea sa stau mai mult pe-afara, sa petrec vremea la soare, ca si cum ar fi trebuit sa castig inapoi ceea ce-mi furase mina. Asa am ajuns sa fiu stapanul, tata albinelor de sub coasta padurii. Si daca nevasta mea era de nota zece in gospodarie, si eu sunt de nota zece intre albine. Nimeni nu stie mai bine ca mine sa le desluseasca felul si viata". Apoi badea Toma ne pofteste in curte, apoi in casa, isi lasa cojocelul si caciula in cui, si se apropie de patul in care nevasta lui oarba si bolnava il asteapta cu stiri din sat. Ii ia mainile intr-ale lui, o mangaie pe obraz, da din cap necajit, si cand se intoarce catre noi, nu-si poate ascunde ochii inlacrimati.


Copii de suflet


Maria si Toma Moise s-au cunoscut de copii. Au fost amandoi infiati de catre niste familii mai instarite din sat. Cei care i-au crescut erau frati si, asa cum era randuiala in acele vremi, au avut grija ca averea stramoseasca sa nu se piarda.
Din doua, trei vorbe, s-au inteles si asa au ajuns Maria si Moise sa se cunune, desi erau doar niste copii, ea avea putin peste saisprezece ani si el optsprezece. "Am avut nunta in luna martie, pe o vreme tare frumoasa si insorita. Noi n-am avut vreme sa tinerim prea mult, cum e obiceiul astazi. Viata noastra, a padurenilor, a fost intotdeauna grea. Nu era vreme de dragoste si dragostea noastra era aspra. Cand mosul care m-a infiat mi-a spus sa ma insor, ca sa nu se piarda averea, cu fata infiata de sora lui, n-am avut ce zice. M-am gandit ca poate ne-om intalege, ca doar si ea fusese luata de suflet, stia si ea ce inseamna sa cresti in casa straina. Si nu-mi pare rau ca ne-am luat, pentru ca ne-am intales bine, asa a lasat Dumnezeu, asa planuri bune a avut cu noi. Dar nu ne-a fost usor. Dupa ce ne-am luat, la putina vreme, am pierdut toata averea. Au venit comunistii si ne-au luat tot ce aveam la ceapeu. Vaci, oi, bivoli, pamant, toate s-au dus, ca si cum nici n-ar fi fost ale noastre, castigate ani de-a randul, prin trai si munca de osanda, nu altceva. De suparare, cand si-a vazut munca de-o viata batjocorita, mosul meu a si murit. Si-asa am ajuns sa lucrez la mina, ca sa avem un ban, cat de cat, caci nu puteam trai doar din ce ne-au lasat comunistii. Intre timp, nevasta mi-a facut patru feciori, si pana i-am ridicat, de i-am dat la casele lor, a trebuit sa tragem amandoi, ca doi cai neinvatati cu statul pe loc".





Culoarea ochilor, primavara


Nu e usor sa stai toata ziua in pat si sa nu mai poti face nimica prin gospodarie, dupa ce o viata intreaga te-ai sculat cu mult inainte de rasaritul soarelui si te-ai dus la culcare cu mult dupa lasarea intunericului. Nana Maria, nevasta lui Toma Moise Hateganu, nu mai traieste decat prin zgomotele care ajung la ea din lumea pe care n-o mai vede de cativa ani. Nu mai are somn si n-are vise. Dumnezeu i-a luat vederea si i-a lasat in loc gandurile. "Ma gandesc la cate am trait, la cate am facut, la altele pe care nu le-am putut face si nu le-am putut trai. Ma gandesc cum s-ar fi schimbat viata mea, daca m-as fi dus atunci, demult, cand m-au chemat niste inspectori la Hunedoara, la scoala de invatatoare, si eu n-am putut sa ma duc, mi-a fost rusine, pentru ca n-aveam decat haine padurenesti, din acelea cu balti de fier la brau, peste bracire. Cum sa ma fi coborat, asa imbracata, de-aici dintre munti, la oras? Da' nici de viata ce-am dus-o nu-mi pare rau. Mi-o placut tare munca. Cat eram in putere, meream cu carul, faceam cate treizeci de care de fan pe vara, meream la plug, la carat gunoiul pe aratura, toate lucrurile le faceam pe-afara. Iarna coseam camesi, costumele baietilor, teseam toale, tot ce apartine de casa padureneasca stiam sa fac. Tata lumea se mira de cate stiu io face, acu' se ingrozeste de cum am ajuns din cauza bolii. N-ar mai trebui sa-mi zica lumea Maria lui Moise Tomutonii. Maria Gropii ma cheama de-acuma inainte, ca numai groapa ma mai poate scoate din viata asta zacuta, tintuita in intuneric. Mai demult, aveam ochii caprii, si parca se deschideau un pic la culoare cand venea primavara. Acuma, de atatea ganduri, nu stiu cum s-o mai fi facut. Sunt negri si pe dinafara oare? Spune-mi dumneata cum se vad, cand te uiti asa la mine, cum ii vezi?...



"Fala-n zadar"


Moise al Tomutonii, barbatul nanei Maria, mi-a adus un brat de camasi cusute de nevasta lui, ca sa vad si sa ma minunez. Si nu pot decat sa ma minunez cand le vad. Rauri de flori umplu manecile bogate, culori sterse de vreme, lucratura marunta, de filigran, cipca delicata la maneci si la poale. Cum sa nu te pleci, ca in fata unei regine, inaintea unei femei care poarta asemenea haine, ma intreb si-mi doresc, brusc, sa ajung sa pot imbraca si eu o asemenea camasa. "Cum sa nu orbesti, doamna draga, daca o viata intreaga ai cusut si-ai lucrat numai de astea? Uita-te aici ce lucratura, uita-te cat e de marunt pasul cusaturii, de parca e desenat cu creionul si nu impuns cu acul si ata". Ma uit, si intr-adevar, asa este. "Si gandeste-te, doamna, gandeste-te numai ca cele mai multe le-a facut la lumina lampii, pe vremea cand nici macar nu aveam curent in casa". Cu miscari sprintene, care nu-i tradeaza cei optzeci si unu de ani impliniti, Moise imi mai aduce si camasile lui barbatesti, si ale feciorilor de cand erau mici, si la urma imi pune in brate si un cojocel cusut cu flori dese, rosii si negre, pe care nana Maria il purta "doar de sarbatori".





Maria, cu naframa aranjata de mos Toma


Cata vreme noi privim si pretuim hainele imparatesti, nana Maria surade fugar, sprijinita de perna, si-si strange mai bine pe langa ea patura cu care este invelita. Moise o vede, ma lasa cu camasile acelea in brate, se duce si se aseaza langa ea, pe pat, ii potriveste parul, ii aseaza basmaua, fara sa i-o lege, i-o pune doar asa, ca sa o pregateasca pentru poza. Ii aranjeaza si camasa si-i indreapta cu miscari blande o cuta pe care numai el o vede. Ma uit la ei si nu pot sa nu bag de seama gingasia cu care o prinde de mana, nu pot sa nu vad cat este de delicat cand o ajuta sa bea apa, cat de atent cand ii da sa manance o bucata de mar. Nu pot sa nu vad lacrimile stapanite din ochii lui albastri, mai albastri ca cerul de iarna de afara. Sunt impreuna de o viata, au mai bine de saizeci de ani de cand traiesc laolalta, si uite ca mai este loc intre ei de duiosie, mai incape inca blandete, mai are loc rabdarea. Chiar daca Moise fusese "ca o cununa", cat a fost tanar, "nici lemne-n foc n-o trebuit sa bage", ca n-a stiut ce-i munca pe langa casa, venea acasa de la mina doar sambata, uite ca acuma, nacazul si "sala de boala" ei l-au invatat sa faca de toate. "Inchipuie-ti numa' ca atunci cand a facut prima data mamaliga, a venit la mine sa ma intrebe cata sare sa puna. Nici atata n-a stiut el sa faca, sa puna sare in mancare. Asa l-am grijit de bine si l-am pretuit cat am fost sanatoasa. Nu era el asa milos de mine cat era tanar, dar acu' n-are incotro si nu-i usor nici de el, ca e batran de-acuma si a lucrat atata amar de ani sub pamant, la mina. Nu-i usor sa nu vezi soarele atata vreme".


Stau cu camasile Mariei in brate, si nu indraznesc sa-i intrerup. Mos Moise ma vede intr-un tarziu si parca-si aduce aminte de ceva, mi le ia si le duce inapoi, in "casa buna", de unde le-a adus. "Ce sa mai facem noi cu ele acuma? Cu ce ne ajuta ele pe noi? Cu ce o ajuta pe femeia mea, care nu mai vede, ca a cusut cele mai mandre camesi padurenesti din cate s-au vazut? Cand eram tineri si satul era plin de oameni, era o intrecere intre noi, care poarta camasa mai mandra, mai inflorata. Acuma, satul asta se pustieste, scoala s-a inchis, tinerii au plecat la oras, mai suntem cativa batrani, cui sa ne mai aratam in costumele noastre de sarbatoare? Cine sa se mai minuneze de femeile noastre, care coborau dealurile usor, ca si cum ar fi mers tot pe ape? Poate lupii si jivinele care or umple satul in curand. Lumea asta moare cu noi odata. Fala-n zadar viata asta, fala-n zadar tineretea cu mandria ei. Ajungi batran si nu-ti mai trebuie decat un loc in care sa pui capul si-n care sa astepti semn de chemare de la Cel de sus. Si e mare lucru cand in momentul acela nu esti sangur pe lume, cand e langa tine omul cu care ai impartit o viata intreaga, si bune si rele...".






• Otilia Teposu




sursa Formula AS

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Comoara de intelepciune






Am plecat din nou, alta cale, alt drum, alta mare cu valuri, soare , furtuni…………. da merg mai departe, insa….locul parasit nu este unul oarecare ci unul unde am descoperit o comoara , nu nu-i o comoara de pietre pretioase, ci mult mai valoroasa , o comoara de intelepciune , un izvor cu apa limpede si rece care-ti vindeca toate ranile.
            Am parasit un loc, nu-i nimic, voi mai gasi si altele, ma voi obisnui cu ele, voi incepe sa ma simt ca le voi apartine, insa……..nu voi mai gasi comoara , cine ma va intreba “MihaLevi ce ai facut ieri pentru sufletul tau” Cine? Cine?......................
            Este pentru prima data in viata mea cand inteleg de ce a trebuit sa ajung in acest loc, Dumnezeu m-a adus pe aceasta cale sa intalnesc comoara  de intelepciune . Cand am sosit aici eram o gaina  putin mai  “citita” decat cele din ograda, in trei ani comoara de intelepciune m-a ajutat sa ma inalt, sa fiu un pui de vultur cum ii placea sa-mi spuna “Eu cresc numai pui de vulturi” cata responsabilitate punea pe umerii mei. Vulturul zboara in inaltul cerului, insa observa orice miscare pe pamant, mi-a spus “ Ai grija cat te inalti sa nu pierzi contactul cu pamantul”.
            Plec, cu capul plecat si trista, nu pot nici macar sa plang desi din  suflet imi pica lacrimi amare, insa nu vreau sa intristez comoara mea de intelepciune  parasita. Si nu  trebuie sa pling pentru ca din ochii comoarei de intelepciune de trei  zile  picura perle si nu lacrimi sunt atat de stralucitoare, oglindesc atata tristete si in acelasi timp atata iubire, incat lacrimile mele ar fi prea sarace. Nu, nu trebuie sa plang, nu vreau sa intristez comoara parasita, vulturul trebuie sa fie calit,sa stie sa zboare chiar si pe vreme de furtuna, si apoi faptul ca mi-a dat aripi sa zbor, pot s-o vad oricand, imi pot arunca privirea cercetatoare sa vad ce face comoara mea scumpa si la nevoie , cobor cu viteza s-o ating cu mangaierea aripilor mele  ( ce dulce amagire…….. numic nu se repeta, totul curge ).
             Cum sa n-o mangai, daca are nevoie, cand aceste aripi au crescut sub privirile ei, au fost create de ea, fiecare pana  din aripa vulturului din mine au fost puse una  cate una in fecare zi:
-         Una de intelepciune;
-         Una pentru mila;
-         Una pentru intelegere;
-         Una pentru judecata nepartinitoare;
-         Una pentru curaj;
-         Una pentru tacere;
-         Una pentru valori adevarate;
-         Una pentru sentimente;
-         Una pentru suflet;
-         Si toate pentru Dumnezeu.
-        
Eheeee! Si totusi sunt foarte trista,oricat incerc sa visez , cine imi mai ofera mie loc in suflet alaturi de nepoteii ei, cine imi mai spune “MihaLevi”- ce dulce suna numele meu pe buzele ei, si cata liniste imi aducea. Eram “strengarita” pe care o salute in fiecare dimineata, cat de reci vor fi diminetile fara zambetul ei si fara privirea strecurata prin usa crapata de la birou     ” MihaLevi ai venit- nu te deranjez am venit doar sa te salut ”  cum sa ma deranjeze erau cele mai dulci clipe, intr-o lume a robotilor, cum sa nu prinzi aripi cu un asa inceput de zi alaturi de o comoara de nepretuit.

            Sunt trista, ma plimb prin livada de nuci, pasii sunt insa sovaielnici, capul plecat si ochii in lacrimi, lacrimi care le-am zavorat pana acum, insa acum uda radacinile unui vis, radacinile unor pui de nuc, care vor oferi in ani cat mai multa umbra protectoare.

            Intru putin si in “Pravalia cu nimicuri”  sa simt parfumul  comoarii  mele de intelepciune, ce bine ca te-am intalnit, ce  carare  frumoasa am parcurs, o carare plina de diamante, pe care fara tine nu le vedeam pentru ca eram cufundata in cotidian, nu vedeam nici trandafirii din gradina si nici farul calauzitor de la tarm.

            Cand am ajuns in acest loc in 2008, veneam de pe o mare agitata de furtuni,  hotarasem  sa pornesc in larg, insa de data aceasta nu mai doream sa navighez paralel cu tarmul, am hotarat sa indraznesc sa ma indepartez de tarm, sa merg perpendicular de tarm, in necunoscut, sa descopar  o lume noua precum  Columb America (poate prea mult spus), insa doream sa ma indepartez de tarmul cunoscut chiar daca pierdeam siguranta luminilor de pe el. Si ei da……………… am descoperit o minunata comoara de intelepciune care se inalta ca un far maiestuos pe  tarm, ca vapoarele sa nu naufragieze  pe malurile stancoase.Si am ancorat la acest tarm.

Comoara mea inteleapta era mult mai mult “Oamenii care ii studiaza pe altii sunt intelepti dar cei care se studiaza pe sine sunt iluminati” da,  ea este si iluminata, tot timpul se analizeaza pe sine intelegandu-i pe cei de alaturi.

            M- a invatat  “ ca scopul vietii este o viata cu scop “, in fiecare zi sa faci ceva pentru sufletul tau, pentru ca secretul succesului este constanta scopului.

Da am plecat intr-o lume noua, a fost o experienta care mi-a oferit o frumoasa lectie despre pritenie si valoare umana, am invatat ca ce se afla in spatele meu si in fata mea nu conteaza nimic, comparative cu ceea ce se afla inauntrul meu.

             Da voi pastra ca un dar de prêt pentru totdeauna comoara mea de intelepciune, o iau cu mine in suflet, inaluntrul meu sa aud in fiecare zi “Ce ai facut pentru sufletul tau MihaLevi”

1 aprilie 2011

miercuri, 30 martie 2011

Istorioara cu talc a unui soi de nuc




Această istorioară a început în anul de schimbări radicale pentru ţara sovetică – 1953, într-un sătuc rusesc Alexandrovca, perdut printere pădurile Rusiei centrale din regiunea Samara.
În şcoala de 7 ani, amplasată în fostul conac al unui chiabur rus, se sărbătorea sosirea Anului Nou. Picul sărbtoarei a fost înmânarea cadourilor elevilor din clasa-ntâia, printer care mă aflam şi Eu. Trebuie de amintit că aceasta era prima sărbătoare cu înmânarea cadourilor de după distrugătorul război şi straşnica foame, pentru cei dim clasele începătoare. Arînjîndu-ne pe scenă ne-au înmînat cadouri în pachete mari din hârtie galbenă şi groasă pe care Noi momental le-am examinat la conţinut.
Cadourile pe timpurele acelea erau înpărăteşti, bomboane de diferite culori ,,cireşele”şi ,,pernuţe”, cinci pesemeţi din secară presăraţi cu zăhar, două merişoare, un sfert de pîine şi la fundul pachetului cinci nuci.
Ce sunt nucile Eu pe timpul cela ştiam, mahalagiul nostru bunelul Alexandru, moş Sandu (aşa ne-a spus ca să-l numim), moldovan, aruncat de soartă în meleagurile celea ne povestea despre ţara - Moldova, unde peste tot cresc asemenea fructe fermecătoare. Cunoscând situaţia ,,frăţiei” şcolare, eram conştient că pachetul îmi aparţine până la sfârşitul careului, elevii din clasele superioare totul vor înpărţi între ei, de acea nucile le-am ascuns în sân.
Îndată după careu, abea de mai puteam trece peste nămeţii mari de zăpadă, am alergat la căsuţa lui moş Sandu.
Bunelul, fiind bun de natura lui, nu sa supărat de vizita mea aşa târzie. A examinat nucile şi la iniţiativa Mea de ale sămăna în prmăvară ca să formăm o livadă de nuci sa atârnat scheptic, gerurile ajung la -40 grade C, nici stejarul nu creşte, simbol apropiat al nucului.
Totuşi în luna lui faur când mama sămăna sămânţa de varză pentru răsadă în ladă, pe privazul ferestrei, alături am aranjat o lădiţă cu nuci. Nucile nici în ruptul capului nu vroeau să încolţască, chear şi atunci când varza mamei era verde, lada mea nu dădea semne de veaţă. Scârba mea era fără margine, am început să învăţ mai rău, luam lada noaptea cu mine lângă sobă şi mama perzîndu-şi răbdarea, mea promis că le va arunca afară la ger, dacă mai primesc încă o notă de trei.
Şi ea-tă într-o bună zi de primăvară la început de mai, când sau epuizat toate speranţele, în ladă au răsărit trei mici şi grosuţe mlădiţe de-o frumuseţe neexpusă. Fericirea mea nu avea margini. Mlădiţele de nuc creşteau şi se dezvoltau bine la care în casa noastră oaspeţii erau permanent care se mirau de cele văzute. Buneii, la o cană două de bragă pregătită de mama care era o mare meşteriţă, dădeau din cap, spunând că este o aventură şi nare nici un viitor în schimb moş Sandu a confirmat, vei fi tu Colea agronom. La sfârşitul lunii mai, sub dirijarea bunelului Alexandru, în faţa casei la cel mai însorit loc, am adus mult pămînt de pădure şi am format un răzor unde demonstrativ am plantat mlădiţele de nuc în sol.
Replantarea a trecut fără nici o perdere şi foarte bine sau ancorat în sol ca datorită îngrijirei cu dragoste şi din suflet până în toamnă au atins jumătate din înălţimea mea de pe atunci, aproximativ o jumătate de metru. Peste iarnă pomuşorii au fost acoperiţi cu crengi fine şi călduroase de molid şi rumeguş de lemn şi toată iarnă am retrăit cum vor trece prin gerurile ruseşti. În primăvară cum sa încălzit am înlăturat rumeguşul şi crengele ce au protejat prima mea operă în pomicultură, nucuşorii uniform au pornit în creştere ca până toamnă să întreacă înălţimea mea. În toamna anului 1955, având practică de pregătire către iarnă, ,,sarcofagul” sa primit un puternic protejator pentru ernarea pomilor de nuc, care aşa şi au făcut şi în primăvară sau pornit unit în vegetaţie.
Vara anului 1956 a fost ultima vară a mea în Rusia. Familia trece cu traiul în Moldova. Mama înpacheta vazoanele cu flori şi alte lucruri de prima necesitate, iar eu mă uitam cum să înpachetez puieţii mei dragi, să plec fără ei eu nu vroiam nici în ruptul capului. În urmă tatăl a devenit neînduplicat nu aveam loc pentru lucruri de prima necesitate. Sa hotărât ca pomii să rămână în protejarea bunelului Alexandru, care ma liniştit că va avea grijă de ei şi spunând că în Moldova nucii cresc peste tot, cum aici cresc molizii.
Am plecat într-o dimineaţă de octombrie, din cer cădeau fulgi de nea, prevestire că vine iarna, eu mi-am luat rămas bun de la prietenii mei, de la nuci care ajunsese la o înălţime mai mare de 1,5 metri. Sub urletele noastre copilăreşti unite maşina sa rupt din loc, pomii mei clătinându-se în bătaea vântului rece fluturau din ramuri luîndu-şi rămas bun de la mine.
Aceasta a fost soarta ca primii mei nuci să rămîna departe acolo în Rusia, în sătucul Alexandrovca, regiunea Samara, dar dragostea şi demnitatea faţă de nuc să rămâmă pe veci.

După 25 de ani.

În Moldova am trăit şi făcut şcoală în orăşelul Râşcani, terminând 7 clase, apoi colegiul-tehnic din Tiraspol, după porunca lui moş Sandu am devenit agronom. Toţi aceşti ani la întâlnirea cu nucul, care la noi în Moldova creşte peste tot, îmi aminteam de acea zi de octombrie 1956 când sărmanii mei nuci au rămas orfani şi fluturau di crenguţele lor firave. În 1974, timp ce îmi făceam studiile la Institutul Agricol din Chişinău, am făcut cunoştinţă cu colaboratorul ştiinţific, doctor în ştiinţe agricole, Ţurcanu Ion Petru, care ma ajutat ca să implmentez dorinţele mele dragi faţă de nuc pe pământ în ramura ştiinţei. Ca şi acum atunci ştiinţa nu dispunea de surse financiare în de ajuns pentru expermentare şi întroducerea soiurilor noi de pomi, mai ales de nuc. Devenind în 1977 preşedintele colhozului în numele lui Frunze, prima ce am făcut am încheat contract cu Institutul de Pomicultură  pentru organizarea şi dezvoltarea pe baza ştiinţei a pepinierei pomicole de nuci în gospodărie. În baza procesului tehnologic sa inclus metoda de altoire înaintată de Ţurcanu Ion Petru, altoirea la masă în ramură detaşată în timp de iarnă cu stratificarea şi călirea materialului altoit de nuc. La prima companie de altoire sa folosit altoi din sectorul plantaţiei – mamă din colecţia institutului. Şi eară soartă îşi face mendrele sale, din colhozul ce se pusese pe picoare, pe mine, cum era pe atunci, am fost îndreptat la întărirea colhozului Boris Glavan din comuna Starâi Albineţ, raionul Făţeşti. De a refuza sau nu pleca era imposibil. Partidul a spus şi gata. Unica condiţie ce a fost acceptată de către conducerea de atunci ca să treacă programul nou de dezvoltare a nucului în gospodăria dată. Pentru ce am fost mulţumit.
Faţă de anul 1956, Eu am trecut cu tot cu ,,zestre”, cu mine au sosit lăzile cu altoirile stratificate de nuc, care în mai 1980 au fost plantaţi în grădina de colecţie din comuna Starâi Albineţ. Ar fi pe nedrept să spun că în toţi aceşti ani fiind ocupat de funcţiile de bază să uit de căutările a noi forme de nuc. Mereu eram în căutarea noilor forme cu fructe mari şi roditoare, alegeam crenguţe de altoi şi altoiam plantând în fâşii de protecţie unde puteam în comparaţie cu alţi pomi să apreciez calităţile noilor soiuri alese de Mine pentru a fi întroduse în fondul ştiinţific al ţării.
În septembrie 1980 a apărut necesitatea de a repara drumul către sătucul Musteaţa şi tot odată de a construi două heleşteuri. Tehnica necesară, conform diplomaţiei ,,colhoznice”, am hotărât să împrumutăm de la constructorii de drumuri unionale de pe atunci Brest-Odesa. Şi eată la sfârşitul lui septembrie lăsând baltă lucrările de toate zilele am plecat pentru a face cunoştinţă cu maestrul de construcţii al drumurilor de naţionalitate fiind belarus, este clar că se putea de înţăles. Lîngă satul Mărăndeni mi sa lămurit că pe maestru îl pot găsi pe traseu în direcţia Chişcărenilor, unde el cu miliţianul de sector şi preşedintele sovetului sătesc, se stăruie să-l înduplece pe un bunel ca să permită de a petrece lucrările de construcţie prin viea pe care o deţinea. Călătoria în direcţia indicată era anevoioasă, chear şi UAZ-ul ceda în faţa gropilor lăsate de tehnică grea de construcţie a drumurilor. Dimensiunele lucrărilor erau impunătoare, deluşoare nivelate şi vâlcele astupate, parese a trecut monstrul din poveste. Peste tot se lucra din toi, şoferul abea de se putea feri de BELAZ-urile grele şi altă tehnică grea şi să număr gropile ce le simţeam cu coloana vertebrală care nu demult fusese frântă. A început să-mi pară rău de aventra pe care am pornito, când în zare am observat o insulă mai ridicată de pământ şi pe ea un nuc falnic de o frumuseţe nedescrisă încojurat de vie cu o colibă amenajată la gura cărea stătea ca un vultur un bătrânel sprijinindu-se în dârja şi tăcut ascultă declaraţiile preşedintele sovetului sătesc.
În viziunea mea stătea un nuc gigantic ocupând aproape 1/3 din suprafaţa terenului de 26 ari. Coroana ocupa în întregime lăţimea terenului de aproximativ 25-27 metri şi cam de aceaş înălţime. Coroana  era de o formă, nici sfercă, nici piramidală, dar cubică. Crengele lungi şi elastice atârnau până la pământ legănânduse la boarea vântului de toamnă şi se asemăna cu o iovă plângătoare.
Frunzele lungi cu frunzuliţe de un verde deschis, lucitoare de parcă erau date cu lac. Sub pom erau câteva grămăgioare de nuci, de o mărime impunătoare, de o formă oval-alungită, de o culoare albă de parcă erau presărate cu făină de grâu. Eu pe nevrute am stricat o nucă şi în palma mea a apărut un miez plin şi sănătos de culoarea paiului ceva ce ma uimit şi a trezit ceva în suflet.
În tăcere cu pasul măsuram dimensiunile proecţia coroanei, număram mogiliţele de nuci apreciind roada, alături bolmojau membrii comisiei înblînzindul pe bunel, dar în capul meu se măcinau gândurile, eată copacul visului meu şi tot odată el este cerut perderei. Gigantul avea mai mult de 200 ani a supraveţuit zeci de stăpâni şi iată acum i se hotărăşte soarta câte ceasuri sau zile au mai rămas de veţuit pe acest pământ.  
Eu mam apropiat de cei ce discutau aprig, bunelul Tofan sau Trifan, cum la numit miliţianul de sector, demonstra, că la ţarul Nicolae, tatăl său vindea nuci de pe acest pom la Moscova, cu românii la trecerea peste Prut, lângă satul românesc Bivolari bişniţarii se băteau pentru nucile acestui pom. Închipuiţivă situaţia mea, pomul va fi defrişat, drumul chestiune de stat, bunelul cu furca în mână împotriva tehnicii şi birocrţiei puternice nu va rezista, dar aşa uşor să mă despart de visul viitorului meu nu vroiam. Am invitat maestrul de construcţii la o parte şi lam întrebat dacă poate să reţie defrişarea pomului până când se vor lemnifica lăstarii ca să fie buni pentru altoire. El ma privit ca pe un duşman de prima categorie şi a răsuflat din greu, a fost bunelul, şi na a venit şi preşedintele de colhoz apoi a spus că poate aştepta până la începutul lui noiembrie. Mam apropiat de pălăvrăgitori şi am spus da nucul întradevăr este unic, că nam mai văzut aşa ceva nici odată şi ca săl distrugem este o crimă ce nu face faţă nici la un gospodar, promiţândule că-l voi înmulţi, proteja şi păstra.

         Cuvântul preşedintelui de colhoz de pe timpurile celea costa ceva, am înduplecat comisia să mai reţină pe un timp defrişarea pomului, însă bunelul o ţinea pe a lui, se va culca înaintea tehnicii dar nu va da ca să defrişrze pomul. Şoferul a tras o fugă până la dughenă. Bunelul, puţin gândindu-se nea poftit în coliba lui, a scos din fân un şip cu vin tânăr, o bucată de pîine de casă, a tăiat un arbuz, a adus o căldăruşă de nuci de la nucul cu pricina şi nea dorit poftă bună, aşa este primit la moldoveni pentru a linişti spiritele. Gustările bunelului au fost aşa de binevoite că cele de magazin au rămas ne atinse. Ne am scimbat cu numerele de telefoane cu maestrul de construcţii şi am convenit cum să acţionăm şi pe aici fosta drumul.

Prima încercare.
Aşa era mai bine şi mai asigurat, nu vroeam să mai risc. Este de ajuns. Păstrându-se bine în frigider lăstarii în luna martie am altoit 47 de bucăţi, dar toate condiţiile prin care au trecut până la păstrare au făcut să se prindă numai trei. În primăvara anului 1981 pomii altoiţi au fost plantaţi în livada de colecţia alături de clădirea cârmuirii colhozului. Sau ancorat bine şi din nou în veaţa de toate zilele a preşedintelui de colhoz nucul a trecut pe planul doi.
Următoarea întâlnire cu nucii a avut loc în septembrie 1987, se poate spune din iniţiativa lor, dar a fost aşa. Adunarea consiliului cârmuirei colhzului trebuiea să se înceapă la orele 15-00, având răgaz o jumătate de oră, pe dea dreptul prin livada cu nuci plecam acasă să pun drept inimă ceva. Bătea vântul şi crengele a trei pomi crescând în apropiere se balansau nu ca la ceilalţi pomi eu am încetinit din pas şi am înţepenit ca trăsnit de săgeata fulgerului, memoria momental ma readus la acea zi cu vînt din septembrie 1980, condamnarea gigantului, fluturând cu crengele sale puternice şi elastice chemând de al salva pe dânsul şi pe bunelul Trifan.
Crengele tripleţilor de şapte ani erau acoperite cu fructe pe toată lungimea lor, ca cireşele sau vişinile, stăteau aplecate sub greutatea lor, şi parcă îmi spuneau eată şi noi ne luptăm pentru a supraveţui. Pomuşorii aveau un aspect de nerecunoscut până atunci, ma mirat mulţimea de fructe pe toate crenguţele şi în coroană şi numi putem da sama cei aceasta, atunci nici nu ştieam că există fructificare laterală la nuc. Nucile cu culoarea, forma, calitatea, aroma aminteau de acea deservire din acea zi memorială de septembrie în coliba lui Moş Trifan.
Uitând de mâncare am tixit buzunarele cu nuci şi mă gândeam cum se va bucura bunelul Trifan, că favoritul său nu sa perdut cu totul, dar are viitor şi nu unul dar trei. Întorcândumă la consiliul cărmuirei colhozului am petrecut adunarea–fulger şi am plecat în căutarea lui moş Trifan să mă laud că mam ţinut de cuvânt. Ciobanul ce păştea o turmă mică de oi pe locul viei lui moş Trifan ma informat că bunelul a început a bea şi a decedat în acelaş an, nu cu mult a trăit faţă de favoritul său.


Colectarea roadelor muncii de un an în 1980 a fost foarte dificilă şi eu fiind încadrat în ea cu tot cu cap am dat uitării de întâlnirea ce a avut loc la construcţia traseului de lângă Chişcăreni, ca la sfârşitul lui noembrie să primesc un telefon unde mi se spunea de defrişarea unui nuc. În memorie momental au apărut evenimentele petrecute acum 2 luni de zile, defrişarea unui nuc de toată frumuseţea, despre stăpânul cu câtă râvnă îl proteja şi de promisiunele făcute. Lăsând toate treburile la o parte mam îndreptat spre locul cu pricina. Ajuns la locl dat nu-mi venea a crede, în loc de vie era o pantă bine nivelată iar nucul mai bine spus ceea ce arămas din el a fost împins în afara zonei de construcţie a traseului, şarpantele puternic dezvoltate au fost frânte mişeleşte, trunchiul cu un diametru mai mare de un metru era decojit şi zăcea fără nici un semn de veaţă ca un haiduc căzut pe câmpul de luptă. Apropiindu-mă lam observat pe bunelul Trifan care stătea în genunchi aplecat asupra trunchiului şi plângea. Era băut dea binelea. Văzândumă pe mine a dat din mână a lehamte, ai întârzieat tu preşedinte, alaltaeri lau defrişat, lau dat la foc, dar nul pot tăea mie milă şi apoi este păcat de la dumnezeu. Eu priveam la gigantul ce zăcea trântit la pământ fără milă. Astai veaţa. Timp de 24 ore a sfârşitului de noembrie şi timp cu ceaţă ce cernea mărunt, lăstarii nau dovedit să se dishidrateze şi la mijlocul coroanei printre crengele nevătămate am ales şi colectat câţiva lăstari pentru altoi, acoperindui cu un sac de pânză umedă.
Bunelul Trifan, urmărindumă ce fac şi cum procedez, sa sculat în picioare şi mângâind lăstarii ma bine cuvântat – Doamne ajutăl. Maşina sa rupt din loc El a ridicat mâna şi luându-şi rămas bun mă binecuvînta pe mine şi aşa până când UAZ-ul sa ascuns după cotitura dealului.
În drum spre Albineţ, liniştindumă puţin, mi-am dat sama că puteam să pierd o aşa şansă de avea în genofondul nucului un aşa exemplar de raritet şi mam jurat ca să urmăresc până la urmă soarta poml lui Trifan, anume aşa am hotărât să numesc nucul acela pentru totdeauna.
Lăstarii fără de preţ, înpotriva voinţei soţiei au fost puşi la păstrare în frigiderul de acasă.

Încercarea cu gerul şi restructurarea.

Bucuria adusă de tripleţii unicali de nuc a fost acoperită de o pâclă neagră de informaţia plecării lui Moş Trifan în lumea celor drepţi. În suflet a rămas o vină de cele petrecute pentru toată veaţa.
Printre altele ca toate republicile Uniunii şi Moldova a început schimbările fatale de eşire. Gorbaciov a distrus cea mai puternică Uniune din lume. Toţi tremurau fără nici o orientare morală cu frica ce va aduce ziua de mâine. A devenit actuală ponosirea istoriei părinţilor şi a buneilor noştri. Mulţi făceau bani pe aceasta, cu ce nu mă puteam înpăca şi am fost nevoit să schimb fotoliul de preşedinte de colhoz pe arendator.
Veaţa a devenit insuportabilă. Singur să eşi din această mocirlă de bătăi de joc şi ameninţări era foarte greu. Cu încă patru colegi de breaslă am luat în arendă 5 ha de pământ arabil în satul Rediu de Sus şi am început să-mi făuresc veaţa din nou. Toată ştiinţa, toate experienţile am fost nevoit să le las baltă şi nuci a câta oră rămân orfani. Să mă interesez sau să le trag atenţia, era imposibil, se putea termina fatal pentru ei. Îi vizitam pe ascuns din an în an mă miram de dizvoltarea, roade bogate de fiecare an nici urme de atacări de vătămători, boli sau ger.
Aşa sa prelungit până în anul fatal 1996, când plantaţiile de nuc din Moldova au trecut prin încercarea frigurilor siberiene.
La termometrul meu de afară trei nopţi a fost mai jos de -34 grade C.
În primăvară livada de nuci arăta mai rău de cum se poate. Soiul bulgar Şeinovo şi uzbecul Ideal au îngheţat conplect şi sistemul radicular. Soiurile lui Ţurcanu au ernat mai binişor. La soiurile Cişinău, Corjeuţi, Schinoasa şi Costiujeni au suferit de pe urma gerului parţial lăstarii de un an şi chear în acelaş an au fructifict puţin. Închipuiţivă cu ce inimă mă duceam eu la tripleţii mei. Eu vedeam gigantul de 200 de ani trecut prin diferite încercări aduse de natură şi om, dar la văzul lvezii îngheţate optimizmul dispărea. Tripleţii îi vedeam de departe, macăr că crengile pomilor îngheţaţi îi acopereau, dar pe fonul lor arătau şi mai bine şi mai viguroşi şi mai sănătoşi şi mai verzi şi mai vii. Nucii lui moş Trifan arătau făimoşi fără urme de îngheţ şi aveau semne bune de fructificare.
Nenorocirea nu vine nici odată singură ,, liderul” nou al companiei era departe de cunoaşterea nucului şi nu a dorit să restabilească livada-mamă dupa tragicul ger a hotărât să defrişeze livada şi să o împartă între cotaşi.
Toată stăruinţa mea de a stopa nemărginirile au eşuat, lucrările de distrugere continuau cu paşi giganţi. Am aflat pe acui cote sunt pomii mei şi pentru o plată mizeră am ajunc la înţălegerea de a nui defrişa până în luna iulie, când lăstarii vor fi buni pentru altoire în ,, fluier sau semifluier”. Din start mergea totul bine, dar la sfârşitul lunii mai pe aria de 10 ha au rămas numai ai mei tri nuci ce încurcau prelucrarea terenului agricol în total.

A trea încercare, dar nu ultima.

Liderul ce luase terenul era departe de sentimentele mele faţă de nuc el a presat asupra cotaşilor şi întro dimineaţă a unei zile la început de iunie în câmp a rîmas numai un pom din trei.  De a tărăgana nu mai aveam timp, ca şi în anul 1980 în faţa mea a fost pusă întrebarea acum sau nici odată. Înjurând şi scuipând am colectat o sumedenie de lăstăraşi firavi şi ne maturizaţi biologic pentru altoire, dar ce trebuiea să fac? În aceaşi zi am altoit pe crengile pomilor de cinci ani dea lungul drumului de pe lânga casa mea din satul Rediu de Sus. Fiind un specialist bun cu un bagaj bogat de cunoştinţe în ramura dată, înţălegeam că acest lucru nu are nici o speranţă, lăstarii erau verzi şi fărmicioşi. Coaja se desprindea cu greu, alte variante nu existau. Peste 20 de zile presupunerile mele sau adeverit, din mai mult de 50 de altoiri sau prins numai trei şi acelea a pornit în creştere vegetală. Până în toamnă au crescut mai bine de 20 cm şi nu sau lemnificat, biologic nu era gata de ernat. Pentru protejare lăstăraşii biologic nedezvoltaţi au fost înveliţi cu material şi peliculă. Însă primăvara a pornit să vegeteze numai unul ceilalţi doi sau opărit. Cel care a rămas a crescut destul de bine pe pomul de 5 ani şi peste un an ma bucurat cu primele fructe.


Lămurire.
 

Înţăleptul a spus dacă vrei să ascunzi un lucru atunci punel în văzul tuturor! Dacă aţi avut răbdarea şi timp să citiţi mărturisirele mele, atunci puţin este probabil că veţi pune la îndoială cât de minuţuos am studiat calităţile eşite din comun ale nucului lui moş Trifan însă principala particlaritate a trecut în spate.
Lămurirea a venit la sfârşitul lui septembrie 2009, în timp ce mă pregăteam de Conferinţa Naţionalî a Nucicultorilor. Navigând prin Internet am dat de descrierea soiului american de nuc PĂYN primul oficial înregistrat cu fructificare laterală, formă părintară a soiurilor LARA (PYERAL), FERNOR, FERJAN, FERNEET. Din primele rânduri devine clar cu cine se aseamănă nucul lui Trfan şi de ce în acest timp mi se părea neobişnuit. El se deosebea de ceilalţi copatrioţi ai săi prin fructificare laterală. Fructificarea laterală la specia Juglans regia se întâlneşte destul de rar, pentru specia dată este caracteristică fructificarea terminală pe vârfurile lăstarilor de un an de zile.   Se confirmă creşterea de câteva ori a fructelor, devine clară devotarea fantastică a lui moş Trifan faţă de acel nuc gigant, hrănitorul a mai multor generaţii, avînd fructificare laterală asemenea soiului american, uşor rezistă şi la - 30 grade C şi dă roade permanent în anii fără de roadă când nuci sunt puţine şi au preţ.
Ce concluzie am făcut din această istorioară nu atât de simplă, pentru Bine trebuie de luptat. Istoria a păstrat memoria nucilor excelenţi cu părere de rău pe veci dispăruţi. Cronicarii moldoveni descriu că în secolul 16 în judeţul Iaşi creştea un nuc velican ,,nucul lui Ştefan cel Mare”. Dupa descrierile cronicarilor Ştefan cel Mare şi Sfânt în timpul vizitei Moldovei de peste Prut se oprea la acest nuc unde sub coroana sa se adăpostea toată oastea sa de 180 de călăreţi cu tot cu cai!!!
Posibilităţi de a pierde fără urme a ,,Lateralul lui Trifan” au fost mai multe decât săl păstrăm, dar prevederile în momente critice ne dădeau o şansă şi mulţumim Domnului nam scăpato. Astăzi cu mândrie putem spune este primul nuc moldovenesc cu fructificare laterală. În toamna anului 2009 pomul a fost vizitat de către acsacalul nuciculturii din Moldova Domnul Ion ŢURCANU şi ma binecuvântat, - ,,de înmulţit cât mai mult şi de omologat”.
Aceastai sfârşitul istorioarei tragice cu sfârşitul norocos ce a început în 1953.

Сию историю пережил и записал Киктенко Николай Фёдорович.
Тел.+ 37367253017, Молдова, Фалештский р-н, с. Редиу де Сус
E-mail:
kiktenko-nats@mail.ru
Web:www.gospodarulrediu.com
Почтовый индекс - 5911

marți, 8 martie 2011

Ascultand un greiere in centrul New York-ului




Un indian american era împreună cu prietenul său în centrul New York-ului.

Era ora amiezii, iar străzile erau pline de oameni. Maşini claxonând,
taximetre ce luau curbele cu viteză, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale oraşului parcă te asurzeau. Dintr-o dată, indianul a spus:
- Am auzit un greiere.
- N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul ăsta! i-a spus prietenul lui.
- Sunt sigur: am auzit un greiere! a insistat indianul.
- Asta-i o nebunie! a răspuns prietenul.

Indianul a ascultat cu atenţie un moment, după care a trecut strada spre o
zonă unde se aflau câţiva copaci. A căutat împrejur, sub ramuri şi a găsit micul greiere. Prietenul său a rămas uimit.
- E incredibil! Trebuie să ai un auz supraomenesc!
- Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculţi cu ele.
- Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-aş putea auzi un greiere în acest zgomot!
- Depinde de ceea ce este important pentru tine - a venit imediat răspunsul. Dă-mi voie să-ţi arăt.

A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă
discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, au remarcat că toţi oamenii de pe o rază de 5 metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuţi erau ai lor.
- Înţelegi ce am vrut să spun? a continuat indianul.
Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.

Ascultând zi de zi la televizor gâlceava, crimele, tragediile, URECHEA, CARE ESTE PRELUNGIREA CREIERULUI NOSTRU, se formează pe tot ce este urât, rău. Ni se impregnează FRICA! Devenim neputincioşi, temători - de avion, de frig, de vânt, de căldură, de mâncare, de oamenii de lângă noi, de sentimentele noastre - ŞI NU ŞTIM DE UNDE, CÂND ŞI CUM. Uite aşa: ascultând aşa-zisele informaţii, care de fapt sunt praf în urechile naivilor! După care spunem: e greu, oamenii sunt răi, trăim într-o lume nesigură, urâtă, nu mai am încredere în nimeni etc.

Între timp, greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg şi noi..... nu le auzim.
Viaţa este frumoasă şi merită trăită!
 

Elena Farago , Hai nani, nani


Hai nani, nani,
Lumina mamii...

Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...
Dar uite-ncep un cantec si altu-mi vine-n minte, -
Si-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte
Si plange-asa cum plange cumplitul ast de vant...

Hai nani, nani...

Să-ti cânt, lumina mamii, si iar incep si iar
Cuvintele-si pierd sirul, - ca vezi, în asta seara
I-atat de-amarnic cantul ce-l spune vantu-afara,
De parca-ar plange-ntregul saracilor amar...

Dar tu astepti un cantec - ca tu ce stii de vant!
Si ce să stii ce spune-n amarnica-i poveste?...
O, tu nu poti pricepe nimic din toate-aceste...
...Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...

Hai nani, nani,
Lumina mamii...

...Si iar raman de parca nu mai gasesc cuvant
Din tot ce-ti spun alt-data în cantecele mele,
Si feti-frumosi, si zane, si cer, si flori, si stele
Si-au amutit povestea de parca nu mai sunt...

Hai nani, nani...
Adormi în caldu-ti leagan, lumina mea, si taci -
Nu pot canta si inca nu esti destul de mare,
Ca să-ti pot spune basmul cel nesfarsit, în care
Se sting de frig si foame copiii cei saraci...


duminică, 6 martie 2011

Povestea copacului



Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos,cu ramurile intinse spre cer.cand inflorea,fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui.cand facea fructe,pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele.ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase.era minunat.

un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi,iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca..
 Baietelul  venea in fiecare zi sa se joace sub el.ramurile sale erau foarte inalte,dar el si le apleca,pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele.
Cand micutul ii mangaia florile,batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire.
Intre timp,baiatul a crescut.uneori,dormea in poala copacului,alteori ii manca fructele,sau purta o coroana impletita din florile sale.se simtea atunci de parca ar fi fost regele padurii.
 Vazand cum baiatul poarta o cununa din florile sale,dansand cu ea,copacul se simtea fericit.il aproba cu ramurile sale;canta in bataia vantului.
Baiatul a crescut si mai mult,a inceput sa se catere in copac,leganandu-se pe ramurile sale.ori de cate ori se odihnea pe ele copacul se simtea fericit
Timpul a trecut ,iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri;avea ambitiile lui.Trebuia sa isi treaca examenele,sa isi faca prieteni...de aceea,a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac.acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare,strigandu-i din adancurile sufletului sau: "vino,vino.te astept".Cand baiatul nu venea,copacul se simtea foarte singur...
Baiatul s-a facut mai mare,iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare."Ce copac?de ce ar trebui sa-l vizitez?"isi spunea cand si-ducea aminte de copac.
Intr-o zi,pe cand trecea prin apropiere,copacul i-a strigat:"Asculta!te astept in fiecare zi,dar tu nu mai vii pe la mine."
Baiatul i-a raspuns:"ce poti sa-mi oferi,ca sa trec sa te vad?eu imi doresc bani, acum , tu n-ai ce sa-mi dai!"
Uimit,copacul i-a spus baiatului:"nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva?iti ofer tot ce am."
"Din pacate ,nu am bani.aceasta este o inventie a oamenilor.noi,copacii,nu avem bani.in schimb,suntem fericiti,crengile noaste se umplu de flori,apoi de fructe.umbra nostra ii racoreste pe cei incalziti.cand bate vantul,dansam si cantam.desi nu avem bani,pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele.daca ne-am implica si noi in afaceri financiare,am deveni la fel de inraiti si de nefericiti ca voi ,oamenii,care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace.noi nu avem nevoie de predici,caci traim tot timpul aceste stari.nu,noi nu avem nevoie de bani.
Baiatul i-a spus:"atunci,de ce sa vin la tine?nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani.am nevoie de bani."
Copacul s-a gandit mult,dupa care a spus:"atunci,culege-mi fructele si vinde-le.in felul acesta,vei obtine bani."
Baiatul s-a luminat imediat la fata.s-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului,chiar si pe cele necoapte.in graba sa,i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele,dar copacul s-a simtit din nou fericit.iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita.egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva.el nu poate simti decat nefericire.
Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui,dar acestuia nu-i pasa.adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele pentru a obtine bani in schimbul lor.
Baiatul nu sa mai intors multa vreme.acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor mai multi bani.a uitat cu totul de copac,si astfel au trecut anii.
Copacul era din ce in ce mai trisTtanjea dupa intoarcerea baiatului.
Dupa multi ani,baiatul,devenit intre timp adult,s-a intors la copac
Acesta i-a spus:"vino la mine.vino si imbratiseaza-ma."
"Termina cu prostiile.faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte.
Copacul a insistat:"vino,mangaie-mi crengile.danseaza cu mine."
Barbatul i-a raspuns:"termina cu flecareala asata stupida!Acum doresc sa imi construiesc o casa,imi poti oferi o casa?"
"O casa? Bine,dar eu traiesc fara sa stau intr-o casa."
Singurii care traiesc in case sunt oamenii.toate celalalte creaturi traiesc liber,in natura.cat despre oameni,cu cat casa in care traiesc este mai mare,cu atat mai mici par in interiorul ei.
"Noi nu traim in case,dar uite ce iti propun:imi poti taia crengile,pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor".
Fara sa mai piarda timpul,barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului.din acesta a ramas acum doar trunchiul,dar el era foarte fericit
Barbatul a plecat,fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire.si-a construit casa visata,iar anii au trecut din nou.
Copacul,devenit acum un simplu trunchi fara crengi,a continuat sa-l astepte.ar fi vrut sa il strige,dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului.vanturile continuau sa bata,dar el nu mai putea scoate nici un sunet.cu un efort suprem,sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare:"vino,vino,prietenul  meu."Timpul a trecut,iar barbatul a imbatranit.
Odata,se afla prin apropiere,asa ca a venit si s-a asezat sub copac.acesta l-a intrebat:"ce mai pot face pentru tine?ai venit dupa foarte,foarte mult timp."
Batranul i-a raspuns:"ce poti face pentru mine?As vrea sa ajung intr-o tara indepartata,sa castig si mai multi bani.pentru asta am nevoie de o barca."
Fericit,copacul i-a spus:"taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el.as fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata,pentru a castiga mai multi bani.dar,te rog,ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede.voi astepta de-a pururi intoarcerea ta".
Omul a adus un fierastrau,a taiat trunchiul copacului,si-a facut o barca din el si a plecat.
Acum,din copac nu a mai ramas decat radacina,dar el a continuat sa astepte cu nerabdare intoarcerea celui iubit.a asteptat mereu si mereu,constient insa ca nu mai avea nimic de oferit.poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata...

Intr-o zi,m-am asezat langa un ciot.acesta mi-a soptit:"am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors.ma tem sa nu se fi inecat,sau sa nu se fi ratacit.poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata.poate ca nici macar nu mai este in viata.o,cat mi-as dori sa aflu vesti de la el!ma apropii de sfarsitul vietii,asa ca tot ce mi-as mai doriar fi sa aflu vesti despre el.atunci as muri linistit.dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar mai auzi strigatul,caci nu mai am nimic sa-i ofer,iar el nu intelege decat acest limbaj"...

o lacrima mi-a alunecat pe obraz....nu ma recunoscut...

sursa;Traista cu povesti;